Tema conferinței naționale de analiză tranzacțională de anul acesta, în a cărei organizare m-am implicat, a fost “De la pasivitate la responsabilitate“. Au fost patru zile pline, care mi-au dat mult de simțit și de gândit. Mi-a luat aproape o săptămână de așezare să pot scrie câte ceva despre motivul pentru care conferința aceasta m-a atras atât prin tema ei. Până la urmă, ce este de discutat? Doar pasivitatea este rea și responsabilitatea este bună, nu?
Procesul nu ne este mereu conștient
De câțiva ani sunt într-un proces intens de reașezare și de reconectare la mine. Procesul este facilitat de reconversia mea profesională și de dezvoltarea personală proprie atât de necesară când lucrăm cu alți oameni. La un moment dat, am crezut că am trecut de la responsabilitate la pasivitate și nu înțelegeam de ce. În aparență este un lucru nedezirabil după zeci de ore de terapie. Comportamental, am trecut de la o Simona implicată civic, care făcea voluntariat măcar 10 ore/lună, care crea comunități și poduri între sectoare (fără beneficii proprii), care salva cam orice putea (și dacă nu, vina apărea instant), la o Simona mai introvertă, mai orientată spre sine, spre nevoile proprii, capabilă să spună nu fără vină, ceea ce înainte era de neimaginat.
Mă întorc la conferință și la subiectul acestui articol. Deși credeam că este pe dos, conferința aceasta mi-a arătat inversul – de fapt, 𝗮𝗺 𝘁𝗿𝗲𝗰𝘂𝘁 𝗱𝗲 𝗹𝗮 𝗽𝗮𝘀𝗶𝘃𝗶𝘁𝗮𝘁𝗲 𝗹𝗮 𝗿𝗲𝘀𝗽𝗼𝗻𝘀𝗮𝗯𝗶𝗹𝗶𝘁𝗮𝘁𝗲.
Despre conceptul de pasivitate în analiza tranzacțională
Cum frumos au scris colegele mele pe website-ul conferinței “persoana pasivă nu pune în practică ceea ce este necesar să facă pentru rezolvarea problemei sau realizarea schimbării dorite sau necesare. […] Manifestările de pasivitate presupun o serie de desconsiderări care provoacă regresia individului la un tipar de relaționare simbiotic, simțindu-se incapabil să facă față problemelor din prezent.”
Conform școlii cathexis/schiffiene de analiză tranzacțională manifestăm pasivitatea prin patru modalități sau comportamente:
- lipsa de răspuns, a nu face nimic, invitând astfel pe alții să asume responsabilitatea
- supra-adaptarea, când facem mai mult decât ni se cere. Mai bine spus în afara contractului, deci și când nu ni se cere să facem ceva
- agitația, când ne învârtim de colo-colo. Energia ne este direcționată către această agitație și nu către acțiune pentru a rezolva problema
- incapacitarea proprie sau a celuilalt, prin violență îndreptată asupra propriei persoane sau a altora.
Pentru mine supra-adaptarea și rolul de salvator din triunghiul dramatic au fost modalități de a fi pasivă în propria viață. Cu toate astea, mă consideram o persoană foarte responsabilă, care avea inițiativă în orice situație.
În propriul meu proces de terapie am observat o reîntoarcere la mine și prioritizarea propriilor nevoi. Am renunțat la activitățile de voluntariat în care eram implicată constant de vreo șapte ani pentru a-mi lăsa timp de învățare și relaxare. Cu filtrele vechi m-am numit egoistă. În timp am realizat că a fost o formă de responsabilitate față de mine.
De la pasivitate la responsabilitate, mai conștient
Față de alte articole de pe blog, acesta aduce autodezvăluire și mai puțină puțină psihoeducație. Cred însă că exemplul meu este potrivit multora (nu pentru toți) din mediul non-profit, care folosesc salvarea și a face constant pe plac altora ca modalitate inconștientă de pasivitate, îndepărtându-se astfel de rezolvarea unei probleme sau realizarea schimbării dorite sau necesare. Este o invitație de introspecție la de ce-ul nostru, la capacitatea noastră de a sta cu noi atunci când nu suntem ocupați cu ceilalți.
Pasivitatea în fața unor situații de viață pe care credem că nu le putem controla se poate ascunde după comportamente aparent pline de responsabilitate. Spre exemplu, atunci când luăm vina pentru alții, când salvăm aproape compulsiv și uităm de noi. Opusul nu înseamnă egoism ci responsabilitate față (și) de noi.
